Jurământul de loialitate
O să încep prin a va povesti despre ceva care a marcat existenţa câtorva generaţii consecutive din familia mea. Ceva ce a început ca un viciu nevinovat, s-a răspândit mai târziu ca o dependenţă care a intrat în structura ADN-ului neamului nostru şi cu care vor fi blestemate şi generaţiile viitoare. Şi mi-e teamă că nu suntem singurii infectaţi. Se numeşte „The Young and the Restless” dar e mai bine cunoscută în popor ca „Tânăr și neliniștit” sau ”telenovela americană care nu se mai termină”.
La venerabila vârstă de peste 2600 de episoade(în România şi peste 9000 în State), ”Tânăr şi neliniștit” a fost alături de mine când mă întorceam de la şcoală (prin clasa întâi) şi e în continuare prezent în viaţa mea, acum, când mă întorc de la facultate, undeva între orele 15:00 şi 16:00. Fani mai fideli, corectaţi-mă, va rog, dacă greşesc. Numai deunăzi am prins finalul unui episod în care Ashley omora pe actualul soţ al soţiei lui John Abbot (da, individa era niţel bigotă) şi Jack o acuza pe Phillis că a îndrăznit să-şi pitch-uiasca ideea lui Jill, pe la spatele lui. Nu literalmente; omul o acuza de trădare profesională. Dar nu va condamn că nu rezonați cu plot-ul poveştii. Vă trebuie ani de experienţă (vreo 20 pe puţin) ca să înţelegeţi cam cum funtioneaza acţiunea şi multă perseverență ca să fiţi la curent cu toate schimbările de actori şi cu intrările şi ieşirile de personaje pe şi de pe scenă.
Nu ştiu exact ce succes a avut atunci când s-a lansat în Europa. Dar în România,trebuie să fi avut un efect răsunător şi ireversibil. Virusul „Tânăr şi neliniștit” nu numai că a acţionat precis şi foarte eficient infectând generaţiile contemporane cu apariţia lui, ci şi retrospectiv copleşind şi generaţiile anterioare lansării lui pe piaţă. Cu alte cuvinte, până şi bunica mea proprie şi personală („până și” nefiind tocmai cea mai bună potrivire de cuvinte ci mai degrabă „evident că și”) a căzut pradă acestui nou trend viciat şi în toată simplitatea şi dulceaţa ei a ajuns să devină susţinătoare a unei tabere sau alteia, certându-se cu televizorul de dragul poveştii. Cât despre mama mea proprie şi personală, ea n-a avut nici o şansa să fenteze virusul de la început. Iar acum, chiar dacă ratează un episod sau două din motive administrative(tata îşi cere drepturile pe televizor pentru vreun meci), e suficient de bună cunoscătoare a problematicii încât flow-ul acţiunii să nu fie deloc tulburat pentru ea. Iar mie, cumva înghiontită de preferinţele vizuale ale celorlalte două generaţii, nu mi-a rămas decât să mă resemnez în faţa unei sorți crude şi să jur loialitate pe viaţă unicului şi singurului serial demn de vizionare. Deşi, între noi fie vorba, mai calc ocazional pe alături.
Oficial, am rămas fidelă serialului „Tânăr şi neliniștit”. Pentru că este genul de produs care, aparent, nu are competiţie. E un fel de Coca-Cola a serialelor americane de mână a două şi ½. Adică, da, a fost o tentativă de competiţie la un moment dat. Acum citez din memorie; parcă „Dragoste şi putere” se numea („The Bold and the Beautiful” recunoscută în popor ca „Chelul şi frumoasa”.) Îmi amintesc de triunghiul amoros Ridge Forrester- Brooke Logan- Taylor (ceva) care a devenit patrulater Ridge-Brooke-Taylor-Eric şi care s-a transformat ulterior într-o figură geometrică mult mai elaborată cuprinzând şi pe alţii precum Thorne şi Amber. Dar, dacă-mi amintesc bine, a fost schimbat pe alt canal mai îndepărtat în aranjamentul nostru de programe TV aşa că mama și, inevitabil, eu am renunţat clar şi definitiv la serialul în cauză. Şi oricum loialitatea noastră era rezervată tot lui Victor Newman (star în „Tânăr şi neliniștit”), un fel de Chuck Norris al telenovelelor americane numai că fără pălărie. Mama avea un respect deosebit, din câte spune ea, pentru „calitatea personajului”. Despre tata ştiu că îl urăşte profund, pe Victor dar mai ales pe mustaţa lui, nu-i pasă de calitatea personajului iar gândul de a-l compara cu „marele Chuck” e pură blasfemie. Să sperăm, atunci, că n-o să citească toate astea.
Închei cu gândul că traiul alături de „Tânăr şi neliniștit” n-a fost aşa de rău. Şi, în ciuda faptului că mă irită niţel că serialul o să aibă o viaţă mai lungă ca a mea, trebuie să recunosc că dacă s-ar fi terminat după primele 57 de episoade cum ar fi trebuit, în existenţa mea ar fi fost câteva sute de zile în care aş fi râs mai puţin.
*Articolul are un sâmbure destul de grăsan de adevăr. Totuşi, unele date şi fapte au fost alterate până la exagerare şi SF pe alocuri, în scopuri pur literare.
