Prădătorul şi victima. Timpul şi fraierul

Ce se întâmplă cu timpul? Am cel puţin câteva teorii legate de  modul în care se scurge timpul, de ce o face și ce efect are asta asupra noastră. Și, doar aşa, ca să mă pun de-a curmezişul timpului n-am s-o iau cronologic.

[Citiţi cu asta pe fundal]

O să încep, de exemplu, cu motivul pentru care timpul se scurge: aşa, pentru că poate. Pentru că noi n-avem absolut nici o putere, n-avem ce face decât să recuperăm, să reprogramăm sau să uităm cu totul de Ics activitate. E ca atunci când cu puştiul ăla antipatic dintr-a cincea care n-avea nimic împotriva ta în mod deosebit, dar care îţi arunca hârtii în cap fără vreun motiv valabil în lumea asta.  La fel a fost şi controlorul din tren care ar fi putut omite faptul că ţi-ai sprijinit tălpile perfect decente de marginea oricum murdară a unui scaun, pe care oricum l-ai atins aşa cu regret și cu niţică scârbă, dar care totuşi n-a făcut-o. E ca vânzătoarea care te lasă să aştepţi cu banii în mână, dimineaţa, în timp ce râde cu compatrioata de la sectorul mezeluri și îşi vântură serveţelul (bastista fiind în mod oficial exmatriculată din existenţa ei) către autobuzul tău care goneşte fără tine în el.

Fiind de mult timp prin preajmă (ce glumiţă am făcut), timpul ştie că tu eşti obişnuit cu sarmalele astea de post sleite (să nu zic altceva) pe care le înghiţi zilnic. Și cum eşti obişnuit, cu prima ocazie îţi mai serveşte și el una.

Încerc să-mi imaginez ce se întâmplă cu timpul când scapă din lesă (da, timpul e un câine). Cea mai plauzibilă explicaţie a mea e că joacă barbut pe undeva cu alţii de-o teapă cu el. Pentru că timpii umblă doar în haită. De exemplu timpul de somn e în cârdăşie cu timpul de relaxare și când dispar pun de-un pokeraş pe undeva cu miza “cât îi ia fraierului să-şi dea seama că am dispărut”. Evident, miza creşte cu cât fraierul e mai mare. Sunt convinsă că și timpii de lucru fac propriile lor mârşăvii. Dacă la ceilalţi timpi e mai uşor de dedus pentru că tactica lor e o simplă manevră de uşcheală, ăştilalţi au strategie mai serioasă. Fiind mulţi și aproape identici au, bănuiesc, obiceiul să dispară după care să se acopere reciproc. Ce mi-e 12:00, ce mi-e 14:00. Seamănă și când să te  apuci să-i numeri, odată te trezeşti că au dispărut toţi.

Am lămurit unde și de ce. Dacă am făcut profilul prădătorului, musai să facem și portretul victimei.

Ceva ce am clarificat de la început: nefericitul trebuie să aibă trăsături faciale acceptabil de asemănătoare cu ale unui fraier. Asta e o condiţie importantă. Odată ce am determinat existenţa genului ăstuia de persoană mai sunt câteva elemente care completează profilul. Victimei îi lipseşte ceasul, nu se află în posibilitatea de a folosi orice fel de tehnologie modernă sau primitivă. Victima trebuie să fie cât mai departe de civilizaţie (deci, cu traficul din Bucureşti ne-am atins ţelul).  Într-o zi obişnuită, victima e, ca întotdeauna, în viteză, are ceva de făcut şi un loc unde să ajungă la o oră prestabilită. Ei, cum coincid momentele astea două (uitatul ceasului şi căutatul unei tehnologii care să arate cât de cât ora) nu se ştie, poate doar Murphy să înţeleagă mai bine. Cert e că timpul, imediat ce se simte nesupravegheat, se întoarce la mârşăviile de care ziceam mai sus, iar victima n-are decât să zică “Adio şi n-am cuvinte, deadline!”.

Și, cum în mai fiecare zi  bestia de vânzătoare întârzie cu restul sau tanti de la casa de bilete mai degrabă şi-ar face o clismă decât să se mişte mai repede cu biletul ăla, ocazii propice pentru ca oricare dintre noi să fim luaţi de fraieri de către timp sunt din plin.

Să arunce cu un comentariu ală care n-a primit o patelă în coccis din partea timpului. (Copyright Fac. Medicină Iaşi, Costina).

P.S.: Dacă ar fi să asociez un nume feţei de mai sus, i-aş spune Ernest

l.E.:  În caz că sunteţi genul care nu pierde timpul, aveţi aici o mână de ajutor.

~ prin araarashii pe decembrie 10, 2011.