[Citiţi cu asta pe fundal]

O să încep, de exemplu, cu motivul pentru care timpul se scurge: aşa, pentru că poate. Pentru că noi n-avem absolut nici o putere, n-avem ce face decât să recuperăm, să reprogramăm sau să uităm cu totul de Ics activitate. E ca atunci când cu puştiul ăla antipatic dintr-a cincea care n-avea nimic împotriva ta în mod deosebit, dar care îţi arunca hârtii în cap fără vreun motiv valabil în lumea asta.  La fel a fost şi controlorul din tren care ar fi putut omite faptul că ţi-ai sprijinit tălpile perfect decente de marginea oricum murdară a unui scaun, pe care oricum l-ai atins aşa cu regret și cu niţică scârbă, dar care totuşi n-a făcut-o. E ca vânzătoarea care te lasă să aştepţi cu banii în mână, dimineaţa, în timp ce râde cu compatrioata de la sectorul mezeluri și îşi vântură serveţelul (bastista fiind în mod oficial exmatriculată din existenţa ei) către autobuzul tău care goneşte fără tine în el.

Fiind de mult timp prin preajmă (ce glumiţă am făcut), timpul ştie că tu eşti obişnuit cu sarmalele astea de post sleite (să nu zic altceva) pe care le înghiţi zilnic. Și cum eşti obişnuit, cu prima ocazie îţi mai serveşte și el una.

Încerc să-mi imaginez ce se întâmplă cu timpul când scapă din lesă (da, timpul e un câine). Cea mai plauzibilă explicaţie a mea e că joacă barbut pe undeva cu alţii de-o teapă cu el. Pentru că timpii umblă doar în haită. De exemplu timpul de somn e în cârdăşie cu timpul de relaxare și când dispar pun de-un pokeraş pe undeva cu miza “cât îi ia fraierului să-şi dea seama că am dispărut”. Evident, miza creşte cu cât fraierul e mai mare. Sunt convinsă că și timpii de lucru fac propriile lor mârşăvii. Dacă la ceilalţi timpi e mai uşor de dedus pentru că tactica lor e o simplă manevră de uşcheală, ăştilalţi au strategie mai serioasă. Fiind mulţi și aproape identici au, bănuiesc, obiceiul să dispară după care să se acopere reciproc. Ce mi-e 12:00, ce mi-e 14:00. Seamănă și când să te  apuci să-i numeri, odată te trezeşti că au dispărut toţi.

Am lămurit unde și de ce. Dacă am făcut profilul prădătorului, musai să facem și portretul victimei.

Ceva ce am clarificat de la început: nefericitul trebuie să aibă trăsături faciale acceptabil de asemănătoare cu ale unui fraier. Asta e o condiţie importantă. Odată ce am determinat existenţa genului ăstuia de persoană mai sunt câteva elemente care completează profilul. Victimei îi lipseşte ceasul, nu se află în posibilitatea de a folosi orice fel de tehnologie modernă sau primitivă. Victima trebuie să fie cât mai departe de civilizaţie (deci, cu traficul din Bucureşti ne-am atins ţelul).  Într-o zi obişnuită, victima e, ca întotdeauna, în viteză, are ceva de făcut şi un loc unde să ajungă la o oră prestabilită. Ei, cum coincid momentele astea două (uitatul ceasului şi căutatul unei tehnologii care să arate cât de cât ora) nu se ştie, poate doar Murphy să înţeleagă mai bine. Cert e că timpul, imediat ce se simte nesupravegheat, se întoarce la mârşăviile de care ziceam mai sus, iar victima n-are decât să zică “Adio şi n-am cuvinte, deadline!”.

Și, cum în mai fiecare zi  bestia de vânzătoare întârzie cu restul sau tanti de la casa de bilete mai degrabă şi-ar face o clismă decât să se mişte mai repede cu biletul ăla, ocazii propice pentru ca oricare dintre noi să fim luaţi de fraieri de către timp sunt din plin.

Să arunce cu un comentariu ală care n-a primit o patelă în coccis din partea timpului. (Copyright Fac. Medicină Iaşi, Costina).

P.S.: Dacă ar fi să asociez un nume feţei de mai sus, i-aş spune Ernest

l.E.:  În caz că sunteţi genul care nu pierde timpul, aveţi aici o mână de ajutor.

Perechea de ochelari a dispărut deja de două zile și autorităţile refuză să-mi ofere orice fel de ajutor. Nu are vârsta legală să fie singură pe stradă și nu ştie bine oraşul!

Povestea noastră a început acum vreo doi ani când îmi strălucea cu oareşcare simpatie din spatele unei vitrine. Am aflat mai târziu că sclipocea pentru tipul cu fular din spatele meu, dar asta a fost, am cumpărat-o și de-atunci am făcut cam totul împreună.

Îmi amintesc dosarul de practică pe care l-am scris împreună până târziu în noapte. Și meniurile cu tiparul minuscul pe care le-am citit tot împreună. Ultima carte pe care terminat-o împreună. Am mers împreună până la mare, am stat împreună în nisip, am rămas împreună acasă, vineri seara, pentru un film. Am trecut examene împreună. Şi-am adormit cu lumina aprinsă, tot împreună.

Și câte am mai fi făcut împreună!

Am avut o relaţie destul de sănătoasă. Aveam grijă să nu fie zgâriată și niciodată nu o lasam în urmă când ieşeam pe undeva. Pentru serile când nu stăteam împreună, îi luasem chiar o lavetă şi-un fel de înlocuitor de toc de ochelari. Și totul a mers bine, în cea mai mare parte a timpului. Deşi ştiu că până la urmă tânjea pentru un toc capitonat cu pluş și încuietoare mai sofisticată. Și ştiu că i-ar fi plăcut să fie ştearsa ceva mai des. Ştiam!

Dar am crezut în răbdarea ei și i-am dat libertate în toate zilele în care dispărea în mod misterios. Pentru că ştiam că mereu urma să se întoarcă la mine. Fidelă, ca întotdeauna. Vineri, am început o carte împreună și lucrurile păreau să meargă bine. Ne-am văzut ultima oară la Victoriei, când  a dispărut între un pachet de şerveţele și portofelul din geantă. 20 de minute mai târziu, dispăruse de tot.

Come back, Baby!

Ştiu că am multe defecte şi că lucrurile nu mergeau chiar grozav, dar chiar aş vrea ca relaţia asta să funcţioneze.  O să mă străduiesc mai mult, o să-ţi cumpăr tocul pe care ţi l-ai dorit, o să-ţi dau mai multă atenţie. Cât ai fost plecată am cumpărat o piele de căprioară şi promit ca lucrurile să se schimbe de-acum.

Semnalmente

La origini avea rame negre și lentile antireflex perfecte. Acum, e mai uşor de recunoscut după braţele care se bălăngănesc niţel de la şuruburile slăbite. Şi-ar mai fi cele câteva zgărieturi care o diferenţiază de restul. Nu căutaţi rame groase, încă de la început a fost subţirică. E posibil să fi fugit cu laveta care probabil e chiar creierul operaţiunii.

Ofer recompensă 1xbere oricui poate să-mi dea informaţii relevante despre locaţia ei. Vreau doar să se întoarcă acasă.

La venerabila vârstă de peste 2600 de episoade(în România şi peste 9000 în State), €œ”Tânăr şi neliniștit” a fost alături de mine când mă întorceam de la şcoală (prin clasa întâi) şi e în continuare prezent în viaţa mea, acum, când mă întorc de la facultate, undeva între orele 15:00 şi 16:00. Fani mai fideli, corectaţi-mă, va rog, dacă greşesc. Numai deunăzi am prins finalul unui episod în care Ashley omora pe actualul soţ al soţiei lui John Abbot (da, individa era niţel bigotă) şi Jack o acuza pe Phillis că a îndrăznit să-şi pitch-uiasca ideea lui Jill, pe la spatele lui. Nu literalmente; omul o acuza de trădare profesională. Dar nu va condamn că nu rezonați cu plot-ul poveştii. Vă trebuie ani de experienţă (vreo 20 pe puţin) ca să înţelegeţi cam cum funtioneaza acţiunea şi multă perseverență ca să fiţi la curent cu toate schimbările de actori şi cu intrările şi ieşirile de personaje pe şi de pe scenă.

Nu ştiu exact ce succes a avut atunci când s-a lansat în Europa. Dar în România,trebuie să fi avut un efect răsunător şi ireversibil. Virusul „Tânăr şi neliniștit” nu numai că a acţionat precis şi foarte eficient infectând generaţiile contemporane cu apariţia lui, ci şi retrospectiv copleşind şi generaţiile anterioare lansării lui pe piaţă. Cu alte cuvinte, până şi bunica mea proprie şi personală („€œpână și” nefiind tocmai cea mai bună potrivire de cuvinte ci mai degrabă „evident că și”) a căzut pradă acestui nou trend viciat şi în toată simplitatea şi dulceaţa ei a ajuns să devină susţinătoare a unei tabere sau alteia, certându-se cu televizorul de dragul poveştii. Cât despre mama mea proprie şi personală, ea n-a avut nici o şansa să fenteze virusul de la început. Iar acum, chiar dacă ratează un episod sau două din motive administrative(tata îşi cere drepturile pe televizor pentru vreun meci), e suficient de bună cunoscătoare a problematicii încât flow-ul acţiunii să nu fie deloc tulburat pentru ea. Iar mie, cumva înghiontită de preferinţele vizuale ale celorlalte două generaţii, nu mi-a rămas decât să mă resemnez în faţa unei sorți crude şi să jur loialitate pe viaţă unicului şi singurului serial demn de vizionare. Deşi, între noi fie vorba, mai calc ocazional pe alături.

Oficial, am rămas fidelă serialului „Tânăr şi neliniștit”. Pentru că este genul de produs care, aparent, nu are competiţie. E un fel de Coca-Cola a serialelor americane de mână a două şi ½. Adică, da, a fost o tentativă de competiţie la un moment dat. Acum citez din memorie; parcă „Dragoste şi putere”€œ se numea („€œThe Bold and the Beautiful” recunoscută în popor ca „Chelul şi frumoasa”.) Îmi amintesc de triunghiul amoros Ridge Forrester- Brooke Logan- Taylor (ceva) care a devenit patrulater Ridge-Brooke-Taylor-Eric şi care s-a transformat ulterior într-o figură geometrică mult mai elaborată cuprinzând şi pe alţii precum Thorne şi Amber. Dar,  dacă-mi amintesc bine, a fost schimbat pe alt canal mai îndepărtat în aranjamentul nostru de programe TV aşa că mama și, inevitabil, eu am renunţat clar şi definitiv la serialul în cauză. Şi oricum loialitatea noastră era rezervată tot lui Victor Newman (star în „Tânăr şi neliniștit”), un fel de Chuck Norris al telenovelelor americane numai că fără pălărie. Mama avea un respect deosebit, din câte spune ea, pentru „€œcalitatea personajului”. Despre tata ştiu că îl urăşte profund, pe Victor dar mai ales pe mustaţa lui, nu-i pasă de calitatea personajului iar gândul de a-l compara cu „€œmarele Chuck” e pură blasfemie. Să sperăm, atunci, că n-o să citească toate astea.

Închei cu gândul că traiul alături de „Tânăr şi neliniștit” n-a fost aşa de rău. Şi, în ciuda faptului că mă irită niţel că serialul o să aibă o viaţă mai lungă ca a mea, trebuie să recunosc că dacă s-ar fi terminat după primele 57 de episoade cum ar fi trebuit, în existenţa mea ar fi fost câteva sute de zile în care aş fi râs mai puţin.

*Articolul are un sâmbure destul de grăsan de adevăr. Totuşi, unele date şi fapte au fost alterate până la exagerare şi SF pe alocuri, în scopuri pur literare.

Răspunzi la telefon cu gânduri perfect nevinovate. Te gândeşti că are cineva nevoie de tine, că e o urgenţă şi te grăbeşti să nu-l laşi pe om să te aştepte. Nici prin cap nu-ţi trece ce te-aşteaptă la capătul celălalt al firului. Sau de vreo 20 ani, capătul celălalt al undelor radio. Bănuiesc că individul care te apelează îşi face mai înainte un plan mental. Sau îl supraestimez? Dar hai să-i acordăm prezumţia de nevinovăţie şi să presupunem că e şi el Homo Sapiens Sapiens ca noi, restul. Meditează astfel “Ceva se întâmplă de nu vrea nimeni să poarte o conversaţie cu mine. Şi eu cu mine suntem singuri. Hai să luăm pe careva prin surprindere. Poate-o merge” (E doar o teorie. Teoretic, se exprimă corect când gândeşte )

Zis şi făcut. Individu’ ridică receptorul, apelează şi începe o conversaţie punând la bătaie ce are el mai fermecător: accentul. Pentru că întotdeauna, fără doar şi poate, dubiosul despre care nu ştii ce vrea de la tine trebuie să aibă un accent pe măsură. Accentul şi mai ales elucubraţiile pe care le emite au asupra ta un efect de paralizare. Individul lansează apoi un moment de repaos menit să-ţi lase ţie ocazia să te scufunzi mai adânc în starea de debusolare completă şi absolută şi şansa să te gândeşti cu oarecare neputinţă: “De ce mie?”, “De ce iar?”. Lovit în ochi de lumina din cameră şi sub efectul realităţii cât de cât raţionale pe care ai trăit-o până acum, începi încet-încet să te “dezbuimacesti”. Te uiţi în sfârşit la numărul apelantului cu gândul ca poate-poate e o doar o glumă foarte proastă. Şi nu e o glumă, domn’le, nu e. Dubiosul chiar îşi ascunde numărul cu gândul să arunce o înjurătură bine-plasată şi să închidă înainte ca tu să ai ocazia să-i răspunzi. Tot la nivelul lui, bineînţeles.

Şi te chinui să-i explici cum şi ce fel. Că nu înţelegi, că n-a sunat-o nimeni pe bunica-sa, că cine ştie ce greşeală s-o fi întâmplat prin reţea de-a ajuns un apel în partea aia de lume. Dar n-apuci să-ţi exprimi gândul cu reţeaua că individul o ţine pe-a lui şi bună. Paranteză. Întrucât interlocutorul nu dispune de un coeficient foarte înalt de inteligenţă (nu mai zic bun-simţ) ai tot timpul să faci o mică şedinţa cu ţine. Te gândeşti: are sens să încerc să-i mai explic bovinei? Oameni peste tot în jurul lumii fac bani în mai puţin de 5 minute, se dau maşini câştigate la loterie în timpul pe care ţi-l pierzi cu el. Se arde şi-o cantitate considerabilă de neuroni degeaba. Mai insist? Nu. La revedere. NU! Mai bine adio. Închid paranteza. Te reîntorci la conversaţie constatând ca n-a adus nimic nou, respiri adânc îi spui încă o data că a fost o greşeală, că-ţi pare rău de neînţelegere şi-i adresezi un salut final cât se poate de definitiv. Călătorie sprâncenata, specimen încântător ce eşti!

Pentru că este al treilea telefon de genul ăsta pe care îl primeşti în ultimele două săptămâni, ţi s-a cam terminat răbdarea şi te-ai enervat. Cât de greu poate sa fie să spui “Bună ziua”, “Mulţumesc”, “La revedere”? Noţiuni de educaţie elementară, nu vorbesc aici despre bune maniere. Se vinde la colţ de stradă, se dă gratis în familie. Se învăţa în cartier. În ghettourile negrilor îţi arată cum să foloseşti un pistol şi să fii educat. Sparg o bancă, jefuiesc un magazin, nu contează. “Vă rog să ridicaţi mâinile în sus întrucât sunteţi ostaticii noştri.” “Vă rog să-mi daţi toţi banii dumneavoastră şi tot ce mai aveţi de valoare.” “Vă mulţumim că ne-aţi lăsat să vă jefuim şi să aveţi o zi bună”. De pe ce planetă e individul ăsta de n-a avut parte de aşa ceva? Şi mai ales cum naiba are semnal din Varzănezia, de unde este? Din câte aud, ăştia n-au nici hârtie igienică d-apăi telefoane mobile.

Concluzia mea este că trebuie să încetez să mai răspund la telefon când nu-mi apare un număr cunoscut pe ecran. De unde atâta generozitate şi prietenie? Oamenii deschişi mor mai repede, oamenii ursuzi trăiesc mai mult. Şi-apoi, deja mă cunosc mai multe persoane decât îmi trebuie. Nu mai vreau cunoştinţe noi. Mă gândesc sa introduc un nou sistem de taxare care să stimuleze oamenii. Să-şi mai muncească niţeluş muşchii creierilor şi-aşa afectaţi de o tristeţe gravă. Să fie că un fel de beculeţ roşu care declanşează un soi de mesaj de avertizare “Think before calling”. Urmat de o lista de tarife. Pentru prietenie 5 euro/minut. Pentru small talk 3 euro/minut. Pentru sfaturi 10 euro/minut. Pentru o înjurătură gratis. Tot pe minut.

]]> http://araarashii.wordpress.com/2010/09/28/alocine-esti/feed/ 3 araarashii no-cell-phone-sign uncategorized-gossip cell-phone-with-security ur-call-will-be-ignored http://araarashii.wordpress.com/2010/09/22/aventuri-din-pantusland/ http://araarashii.wordpress.com/2010/09/22/aventuri-din-pantusland/#comments Wed, 22 Sep 2010 18:08:46 +0000 araarashii http://araarashii.wordpress.com/?p=283 ]]> Dragii moşului,

Aşezaţi-va comod în jurul router-ului . N-avem foc căci n-avem şemineu dar avem Internet wireless şi-l împărţim cu toată lumea. Toată lumea care ne place. Oricum, luaţi loc pentru că n-am mai vorbit de mult şi o să dureze.

Experienţa “pachet”. Nu mă refer la ofertele înnebunitoare de la cine ştie ce companie pentru telefonie mobilă. Mă gândesc la ceva prin care a trecut fiecare student adevărat, venit de la mama din provincie, care circulă cu metroul şi are aspiraţii mai mari decât şansele la bursă. Mă refer la mult-aşteptata mâncare cu provenienţa în oraşul de baştină, menită sa alunge ghioraiturile atunci când în portofel s-a aşezat un strat sănătos de praf.

Timing. Acum că am elucidat misterul ce se ridica în faţă ochilor noştri să vă explic cum stau lucrurile time-wise. Pachetul îţi vine întotdeauna când ai un prieten în vizită, când ai de învăţat pentru un examen, când eşti obosit şi nu mai poţi sa-ţi târai persoana prin rezidenţă (ne)personală d-apăi în afara ei, dar mai ales când cineva îţi face rost de o invitaţie la un concert la care chiar îţi propuseseşi să ajungi. Cireaşa de pe tort e că trenul aducător de pachete fie ajunge la o oră nerezonabilă fie are o întârziere pe măsura ghinionul tău. Şi sfârşeşti prin a sta perioade nedeterminate de timp în staţia de autobuz rugându-te să vină înainte să îmbătrâneşti şi să mori. Un proces, de altfel, natural al vieţii.

Umor de conductor. Pariu că la asta nu vă aşteptaţi. Adică toţi am întâlnit CFR-işti incapabili, înapoiaţi, învechiţi, ciudaţi, libidinoşi, suspicioşi dar până acum nici unul amuzant. Până acum. Şi “amuzant” în măsura în care se crede el. Pentru că ţie nu ţi se par deloc hilare glumele lui după ce ai aşteptat juma’ de oră în picioare cu nimic de făcut în afară de a te holba la ceasul ăla de pe panou şi la limbile lui care nu par sa se mai mişte odată! Şi dacă începi să râzi când te-ntreaba “Tu eşti Xulescu?” şi te mai întreabă dacă eşti sigur şi se oferă să-l sune pe “tac’tu” ca să se asigure că tu eşti tu, înseamnă că ai parte de o descărcare nervoasă. Pentru că amuzament nu poate fi.

Târâirea bolovanului. Pachetul n-o să fie niciodată uşor. Da, e în parte şi vina ta că te laşi ademenit de bunătăţile care ţi se promit de-acasă. Dar, vă spun, părinţii au o strategie care trece prin stomac. Te manipulează cu prăjituri şi alte asemenea vitale existenţei şi nu poţi să spui “nu”. Şi la gară descoperi cum s-au gândit ei să pună încă ceva şi încă ceva, toate însumând un număr de kilograme considerabil. Dacă eşti un student abil şi descurcăreţ o sa-ţi care altcineva pachetul. Din nefericire, tactica asta nu funcţionează întotdeauna. Şi iată-te duminică seara, blestemând sacoşa cu mânere subţiri care te taie la oricare din mâinile în care o muţi. Pentru ca dacă nu e tradiţionala sacoşa de rafie, cel puţin e una care riscă să se rupă sau are un fermoar stricat sau alunecă din mână . Oricum toate au toarte construite cu unicul scop de a te trece pe tine printr-un proces îndelungat şi crud de tortură. Cât ghinion pe tine dacă mai şi schimbi mijlocul de transport!

Şi ajutătorii de pachet. Bine, supravieţuieşti şi drumului şi conductorului ajungi şi la metrou. Acolo trebuie să te fereşti de persoanele care sunt prea dornice să te ajute. Nu zic că pe lumea asta nu mai există oameni buni. Dar chiar şi cel mai puţin suspicios individ se poate dovedi un dubios în toată regula şi-atunci e bine să ţii mai strâns de pachet. Doar nu te-ai chinuit degeaba să-l cari până acolo. Când cel care se oferă să te-ajute e un blond (vopsit) cu un tricou mulat acoperindu-i burta lăsată, să fii sigur că ceva e putred în Danemarca. Şi-ţi zburdă prin cap un gând de genul “Nu, pufişor. Nici dacă ar însemna să zac în pat o luna cu febră musculară nu te-aş lasă să cari pachetul pentru mine”. Dar îţi înghiţi replica şi zâmbeşti politicos : “Nu, mulţumesc. Chiar mă descurc”. Pentru ca oricât de prostovan ar fi el şi oricât de rapid ai fi tu, n-ai abilitatea să alergi mai repede ca talanul, târâind un pachet de 5 kile(pe puţin) după tine.

Final destination. Adică acasă, măi oameni buni. Fiecare cu a lui. Spun “final” pentru că simţi un sentiment de eliberare când te urci în ultimul mijloc de transport şi că nu mai trebuie să schimbi pe nicăieri. Şi din cauză că niciodată drumul de la gară n-o să fie lipsit de peripeţii. Nici măcar nu e nevoie de dramă; e suficient să se agaţe sacoşa în barele de trecere de la metrou şi să vezi atunci distracţie. Tu şi pachetul tău treceţi prin atâtea împreună încât între voi se creează o legătură puternică, profundă. Mai că nu l-ai desface ca să-l mănânci din interior. Nu ţi-ai mânca prietenii, nu? Dar la un moment dat te biruie foamea.

Mă apuc de gătit. E concluzia la care am ajuns. Nu e o ameninţare! Nu plănuiesc să otrăvesc pe nimeni (neintenţionat. Tot ce s-ar întâmpla ar fi cu premeditare) doar că te saturi de o corvoadă de proporţiile astea. Aşa că m-am hotărât să m-apuc de gătit. Am făcut şi chestii care necesitau mai multă inteligenţă de-atât deci cât de greu poate fi să respecţi nişte instruction. Şi oricum, mi-am făcut ucenicia şi am masterat arta facerii de omlete, de pregătire a salatei, de fierbere a ouălor. Şi ce dacă fasolea tre’ să stea la scăzut o zi? Să stea, doar n-o opresc eu. Tot ce spun e că sună mai greu decât pare. Şi ca dovadă a bunelor mele intenţii mă gândesc serios să dau voluntarilor mostre din opera mea. Nu ştiu ce sistem să adopt; să las o coadă să se formeze în faţa uşii sau să-i chem la un eveniment. Orice variantă aş alege mâncarea creată în urma chinuirii geniului personal o să troneze pe masa în cauză.

Ne petrecem o mare parte din viețile noastre în trafic. Şi nu ma refer la fericiții care așteaptă în confortul propriei mașini. Vorbesc de muritorii de rând cu orare imprevizibile, gata să se ia la trânta pentru un loc în autobuz, hotărați să înfrunte soarta, zeii capricioși și întârzierile absurde ale mașinilor, să-și riște verticalitatea colonei și integritatea gatului (literalmente) în condițiile în care totul în autobuz e întotdeauna într-un echilibru precar. Şi-atunci “întâmplările” din autobuz iau naștere ușor, se transformă în anecdote povestite mai departe neofiților și în final devin strategie în mintea RATB-istului experimentat

În principiu, nici un RATB-ist mai vechi în domeniu nu poate fi surprins pentru că el, înainte de toate, își construiește o strategie. Încă de la ieșirea din bloc ochește autobuzul, măsoară distanta, calculează viteza de alergare și șansele de reușită.”Punct ochit punct lovit” ar spune un începător. Un cunoscător însa ar ști că mai exista o variabilă care trebuie luata în calcul, poate cea mai importantă și mai greu de controlat: zeii autobuzelor. Sunt creaturi capricioase , răzbunătoare, cu memoria surprinzător de lungă și care pot și vor face viata unui necunoscător un iad. Sunt greu de îmbunat și mai ales ranchiunoși iar ca ofrandă acceptă doar răbdarea RATB-iștilor.

Nefericitul care cade în dizgrația zeilor e condamnat la zile, dacă nu săptămâni de aglomerație, trafic greoi, semafoare veșnic pe rosu și uși care se închid în nas. Cartela ii expiră prematur, biletul nu i se găurește și exista cel puțin două controale care să-l scuture nițel de “praf”. Locuri pe scaune și drumuri fără gropi sunt dorințe utopice mai ales pentru un asemenea individ și dacă zeii decid să nu fie absolut deloc mărinimoși în respectiva perioadă, autobuzul de pe ruta Nefericitului încetează să mai circule temporar.

Ce anume stârnește furia neiertătoare a zeilor e mai puțin exact decât filosofia (care e inexacta :p) și care se bazează pe presupoziții și ipoteze. Cert e că mania zeilor e ceva ce orice Autobuzist vrea să evite ca să supraviețuiască. Pentru că oricum mai sunt și altele care invariabil pun într-un mare pericol viaţa. De exemplu indivizii din autobuze; pentru fiecare dintre ei există o reacție și o atitudine recomandate. Necunoscătorii sunt cei cel mai probabil să fie luați pe sus de astfel de specimene: mirositorul, telefonistul, certărețul, cucoana înțepată, prinzătorul de loc

Mirositorului îi voi rezerva un paragraf mai mare pentru ca nu exista cuvinte suficiente pentru a exprima o experiență „alături”(literalmente) de un astfel de individ. Eu o să încerc să mă descurc cu 50. Recunoașteți un Mirositor după spațiul care există în jurul lui. Să nu vă lăsați atrași de perspectiva călătoriei cu autobuzul în condiții de confort, e o capcană. Iar oamenii din apropierea lui nu sunt loviți de un acces subit de răceala. Fețele înfundate în fulare, mâneci și batiste se explică doar prin mirosul ucigător al unui subraț care nu a cunoscut vreodată deodorantul.  Sau a unei respirații care ar face un sconcs să se rușineze și ar putea doborî un elefant. Ideală ar fi o mască de gaze. Totuși în cazul în care nu puteți să vă țineți respirația mai mult de 5 minute vă recomand să abandonați lupta și să fugiți.

Telefonistul are caracteristici aparte și e ușor de recunoscut. Gura mare, plămânii dezvoltați, un telefon ultimul răcnet și ego cât să împartă la toată lumea. A! Şi merge exclusiv cu autobuzul. Neinspiratul care nu se ferește la timp riscă să fie plictisit până la moarte de o conversație insipidă despre cât de ieftina ar trebui să fie cafeaua sau riscă să surzească lent dar sigur din cauza megafonului pe care Telefonistul îl poarta în gât. Culmea genului ăstuia de specimene este Abuzatorul de handsfree în jurul căruia, invariabil, toată lumea află despre hemoroidul lui descoperit în noaptea precedentă.

Autobuzistul experimentat mai știe și cum să se dea din calea unui Certăreț. Începătorul  întreabă “De ce?”. Mare greșeală. Cu cât întrebarea Neinițiatului e mai coerentă cu atât mai mare e debitul verbal al individului din respectiva categorie. Şi pentru că Certărețul nu e niciodată mulțumit de nimic, întrebarea Bobocului e un declanșator. Şi cum gura nu-l doare și memoria îl ajută povestea o să se întindă de la guvernarea Băsescu la respectul generației noastre, la cum conduce șoferul de autobuz, la pantalonii lui rupți în genunchi, ostentativi și ofensatori pentru civilizația noastră modernă și evoluată.

Cucoana înțepată. Ma doare numai când ma gândesc. Ce? Sufletul, ochii, urechile de la prea multe aberații. E tipul de madamă deloc satisfăcută de viață, nefericită că bărbatul câștigă puțin și copiii nu o respecta. Din spatele  unui permanent făcut cu economie de gust, ascuțindu-și niște unghii de un roșu aprins, pe alocuri ciobite, atacă pe oricine respiră prea aproape de importanta-i persoană. Dacă stați jos, ridicați-vă. Dacă vă sprijiniți prea bine, mutați-vă. Dacă zâmbiți prea larg, încetați chiar acum. Din fericire Autobuzistul știe că o pereche de căști rezolvă problema. Neinițiatul? Mai învață.

Niciodată nu puteți ști pe cine ați putea întâlni în autobuz. Asta e premisa de la care pornește un R.A.T.B-ist veritabil. Totuși poate că măsura de a adopta o serie de cotiere, genunchiere, căști și alte asemenea e cam exagerată. Greșit. Dacă vă întâlniți cu un Prinzător de loc nici o forma de apărare nu e prea mult. Pentru că vă puteți aștepta oricând la o patelă in coccis ( copyright Usagi), la un cot în stomac și la un cap în gură. Prinzătorul de loc își lasă scrupulele la ușa de la autobuz și le recuperează când iese. Intacte. Deci țineți bine de bara de care v-ați prins! La naiba! Agățați-vă sănătos ca și cum viețile voastre ar depinde de asta, pentru că într-adevăr depind. Un Autobuzist ar ști asta.

Alergare deci efort fizic aveți. Cunoașteți specimenele acum așadar aveți și strategie. Lipsește doar un exemplu practic. Special, nu am menționat  pe frații noștri mai întunecați la ten până acum ca să nu stric savoarea momentului pe care urmează să vi-l povestesc. Ați circulat vreodată cu tomberonul în autobuz? Eu, da. Şi era cam asa: tomberonul în faţă, în spate o domnișoara predispusa la răceala. Tomberonul cu gunoi și o șleahtă de garoi în faţă, in spate domnișoara sensibiloasă la frig. În faţă,miros pătrunzător de la tomberon & co, în spate domnișoara încăpățânată “Nu, nu și nu” care nu deschidea geamul. După lungi tratative și priviri rugătoare și argumente logice, s-a înduplecat de sufletele noastre. Asta în principal pentru că primăria nu avea bani să îngroape atâția oameni câți se anunța că urmau să moară pana la destinație. Ce destinație? Poate Bellu.

Morala care e? Nu vă urcați în autobuz fără un minim de cunoștințe de supraviețuire. Dacă ați scăpat cu viață primiți un premiu de cercetaș. Dacă ați scăpat cu viață de mai multe ori pe durata mai multor ani sunteți R.A.T.B-iști cu diplomă, aveți respectul meu și recunoștință veșnică pentru merite deosebita.

Şi mă loveşte încă o revelaţie!O adunare simplă, o corelare rapidă între două citate învăţate pe băncile şcolii generale şi o ardere minima de neuroni şi ajung la o altă concluzie.E evident de ce s-au adoptat reguli gramaticale noi şi s-au introdus tot atâtea aberaţii ortografice. Pentru că aşa cum spunea Lăpuşneanu în nuvela cu acelaşi nume (E) “Proşti da’ mulţi”.(E-ul a fost adăugat în principiu de la mine şi nu ca să sperii consumatorii cum fac etichetele de pe salamuri ci mai mult pentru doza de ironie şi umor pe care o introduce). Corelat cu zicala “Dacă nu vine Mahomed la munte, vine muntele la Mahomed” totul începe să se închege în mintea mea într-o formă care seamănă leit cu o explicaţie.Adicătelea: dacă majoritatea nu reuşeşte să se adapteze la grelele şi migăloasele şi infernalele şi demonicele reguli de gramatichie de ce să nu schimbăm gramatica şi gata? De ce să educăm poporul când putem să modificăm regulile? De ce să fie totul foarte greu când totul poate devine cumplit de simplu?

Cu accentul pe cumplit, desigur, întrucât cu adevărat cumplită va deveni şi gramatica noastră dacă înaintam în aceeaşi direcţie. Nici un/nici o.În mintea mea au fost dintotdeauna 2(respectiv 4 cuvinte diferite). Au fost lipite probabil pentru a mai scuti norodul de efortul de a mai tasta un spaţiu sau cu scopul de a economisi pastă de pix şi mină de la creion.Economie! În subiectul ăsta nici nu intru mai mult pentru că s-ar putea să mă sfârşească el pe mine înainte să-l sfârşesc eu pe el. Revenind. De când s-au sudat nici un şi nici o, când s-a petrecut această fantastică reacţie chimică şi unde erau lingviştii noştrii când cine ştie ce extraterestru a propus introducerea lor în limbă romană şi-aşa tocită?Câte un, câte o- aceeaşi Mărie cu altă pălărie (Ceva mi-a trezit pofta de vorbe din bătrâni.Poate LIPSA ÎNŢELEPCIUNII din prezentul în care trăim)

Bun.Cele mai sus menţionate sunt deja fineţuri. Dar despre “deşteapt-o”, “fat-o”, “capabil-o” ce să mai spunem? Intră în aceeaşi categorie cu “da-ţimi”, “mam”/ “ma-m”, “citeş-te”, “ve-ţi” şi alte bazaconii pe care nu pot acum (şi sincer nu vreau) să mi le amintesc. Dacă înainte vroiau să economisească spaţiu şi cratime acum au început să adauge din belşug; cum ar spune Ion Haş Rădulescu (copyright perle de bac) “Scrieţi, băieţi, orice, numai scrieţi”. Şi băieţii s-au pus pe treabă, nu glumă.Ba de fapt glumă…căci în asta s-au transformat normele şi regulile gramaticale. Deja să stii să scrii cu doi de “i” e o exagerare din partea mea. Deşi există o explicaţie logică şi relativ simplă pentru când şi de ce apar cei doi “i” poporul român insistă să fie inventiv. Cu mai mulţi ori deloc. Ori economie…ori belşug.Cum am fost obişnuiţi deja.

E drept că aberaţiile( cu doi de i) expuse în paragraful 4 nu au fost adoptate de DOOM deocamdată.Dar în ritmul în care mergem nu m-ar mira ca modificările să apară.Şi încă brusc. Ca de exemplu pluralul pentru monedă şi pluralul pentru copertă. E drept că monede şi coperte erau atipice într-o oarecare măsură dar nu imposibil de reţinut. Nici teribile, îngrozitoare sau de speriat. Dar pentru că nimeni nu renunţă la monezile şi coperţile de care deja se ataşaseră emoţional… ce s-au gândit fruntaşii gramaticii limbii române? De ce să obosim poporul şi-aşa stresat de taxele, impozitele şi scumpirile adoptate destul de recent? Nu mai bine schimbăm noi gramatica ? Zis şi făcut. Surprinzător de isteţ din partea lor…şi dăunător totodată.

De ce spun dăunător? În primul rând eu nu sunt un vânător şi mai ales nu sunt în căutare de victime. O greşeală… mai multe mi se par acceptabile şi rezonabile mai ales dacă au şi motive bune în spate. “Errare humanum est.” Şi oricât de mult NU mi-ar plăcea mie latina şi implicit profa din liceu, măcar zicalei să-i dau dreptate. Adică atât timp cât greşeală este remediată nu văd de ce am mai insista asupra ei.Dar aşa cum tot Seneca spunea “Sed perseverare diabolicum ” Să persişti în greşeală e rău. Iar atunci când greşelile devin o constantă şi sunt departe de a fi întâmplătoare şi simţi ca eşti înconjurat de prostie ce să faci? Zilele trecute am fost corectată pentru că mi-a scăpat un “care” în loc de “pe care” şi pentru o greşeală grosolană de conjugare pe care o trecusem cu vederea. Mea culpa.Dar mă gândesc…şi circumstanţele atenuante? Poate că fiind înconjurat de prostie un om inevitabil se îmbolnăveşte.Ce-i de făcut? Există un vaccin şi dacă da unul la fel de periculos ca vaccinul anti gripă porcină?

Revenind la problema pe care am expus-o iniţial. “Vino să mă iei după strada X”.I-aş spune individei în cauză: poate să te caute mult şi bine după strada X pentru că n-o să te găseacă.Nu din cauză că strada se numeşte X ci din cauză că nu ştie unde exact..după..eşti. Inutil să mai adaug şi alte comentarii răutăcioase. Mi-am atins scopul.S-a mai domolit revolta mea.Dar a voastră?

Desigur, nu toata lumea e de acord cu mine. Sunt si cei pentru care creatia se imparte in procese delimitate exact, categorisite si denumite stiintific. D. Koberg si J.Bagnall au propus un model de rezolvare creativă a problemelor care este cunoscut şi sub denumirea de “modelul calatorului universal”. Prin urmare, din perspectiva stiintifica, spiritul auctorial trece printr-o serie de faze de creatie : acceptarea situatiei, analiza, definirea, ideatia, selectarea , implementarea ideilor si evaluarea.

Luni. Situatie. Ma aflu la birou in tovarasia unui pix, a unui creion, a unei coli de hartie goale, fara conexiune la Internet, fara sursa din inspiratie si fara vreo idee decenta. In jurul meu lumea bea cafea, asculta muzica, sporavaieste de-a dreptul sfidatoarea in fata imposibilitatii mele creatoare. Ma confrunt cu o lipsa totala si absoluta de idei, in sensul ca in desertul arid din spatiul meu imaginar nu exista nici macar un cactus pe care sa incerc sa il storc. Accept asadar situatia si abandonez in favoarea unei bucati de placinta calda si a unei promisiuni ca o sa revin mai tarziu..peste ceva timp..candva ..odata.

Marti. Analizez. In aceasta etapa creatoare ma regasesc intr-o mare dilema in care trec prin filtrul constiintei argumentele pro si contra unei idei.Asadar studiez si elaborez avantajele si dezavantajele unei anumite posibilitati. E etapa in care se jongleaza cu multe « de ce ? »-uri, « cum ? »-uri si « cat ? »-uri. A manca sau a nu manca placinta ? Si daca da.. de ce ? Si de ce nu ? Ce ma atrage la placinta ? Sa fie forma patratica, sau straturile presarate cu cu zahar fin pe de-asupra?

Miercuri. Urmatoarea faza a procesului este aceea de a defini si detalia conceptul pe care centrez intreg actul creator. Si cum atentia mea neindoita se concetreaza pe achizitionarea si ingurgitarea neintarziate a bucatii de placinta ma vad nevoita sa definesc si sa explic existenta acestei prajituri de origine aproape divina. Vorbim despre placinta atunci cand cofetarul, dupa ce pregateste in prealabil umplutura , o indeasa in foi de placinta crude pe care le rumeneste mai apoi in cuptorul incalzit .Dupa respectivul proces maestrul aduce in aceasta lume incununarea savorii si a aromei inegalabile si-anume placinta

Joi: De la conceptul creativ trecem la ideatie. Este momentul in care zidurile cad, conventionalul se destrama iar imaginatia primeste abonament total la metrou pe orice directie. Placinta capata orice forma, marime, aroma sau pret pe care mi le pot imagina . Combinatiile devin din cele mai diverse de la livrarea placintei la biroul creativ de catre un zan cu tutu la primirea placintei free of charge ca recompensa pentru fidelitate la cofetarie. Desigur astfel se ajunge la momentul in care imaginatia, lipsita fiind de realism, trebuie sa fie cenzurata.

Vineri. In aceasta etapa are loc selectia ; acum ideile bune se diferentiaza de cele rele cernite fiind printr-un proces amplu de rationalizare. Intrucat mediul inconjurator ne ofera atatea posibilitati, realizarea unei alegeri educate pentru stimularea procesului creator se situeaza aproape de limitele imposibilului. Si cum magazinul de peste drum are o larga varietate de (trei) arome ma conformez si rezerv acestei etape o buna bucata de timp.

Sambata. Conchid ca achizitionarea prajiturii nu mai suporta amanare. Placinta cu bostan este scopul meu iar mijlocului devine derizoriu. Implementez aceasta hotarare iar pana la sfarsitul zilei intre placinta si stomacul meu se naste o relatie de stransa amicitie. Este faza cea mai importanta a procesului creator pentru ca implica folosirea ideilor pe care le-am dezvoltat pe baza conceptului initial. Este momentul in care imi asum riscurile aferente actului de creatie.

Duminica si ultima zi. Astazi afla daca ideea mea a fost buna. Evaluez placinta in functiile de reactiile pe care le primesc de la principalii responsabili cu feedback-ul : simtul olfactiv, tactil, papilele gustative, retinele si eventual stomacul care in ultima instanta sufera efectele unei posibile indigestii. Am auzit cu totii de sacrificiul creatorului pentru creatia sa; acesta e momentul in care determin daca a meritat sau nu.

Totusi sa nu ne pierdem in detalii. Actul meu creator are ca tema ingurgitarea unei bucati de placinta.Dar !Acest lucru nu inseamna ca atentia cititorului se centreaza pe prajitura in sine ci pe rolul pe care aceasta l-a avut in a influenta procesul de gandire al autorului. Sapte etape pentru dezvoltarea procesului creativ, cu alte cuvinte sapte zile pentru a cumpara si savura o bucata de placinta.

Totusi salvare divina exista si pentru mine!:D