Vrei să fii răspunzător pentru lacrimile lui Panda? Completează chestionarul.

•Iunie 13, 2013 • Lasă un comentariu

Uite aici e chestionarul  http://video-research.herokuapp.com/ şi mai jos motivele pentru care ar trebui să-l completezi.

1. E gratis. Dacă există pe lume înţelepciune dobândită în studenţie, asta ar fi: nu refuzi niciodată o ţigară. Chiar dacă nu fumezi. Niciodată n-ai tăiat suficiente roşii pentru câte şniţelele ai în farfurie. Şi NICIODATĂ, dar absolut NICIODATĂ nu refuzi ceva gratis. Chestionarul ăsta e free, bon appetit!

2. Deţine recordul pentru cel mai scurt chestionar existent pe întinsul planetei. Asta pentru că n-am găsit evaluatori extratereştri care să ateste că e cel mai scurt din întreg cosmosul. Altfel sigur că ar fi fost. Are şi certificat, emis de Institutul de Evaluare al Chestionarelor Dunărea de Jos, Galaţi. Legit 100%.

3. E bad karma să nu-l completezi. Dacă nu-l completezi faci un lucru rău, care perturbă întreg Ying-Yang-ul universului şi, undeva în lume, din cauza ta un copil îşi scapă îngheţata pe jos şi ţipă la tatăl lui, care e şofer pe camion care transportă uraniu şi care se răstoarnă cu camionul peste un pâlc de arbuşti, care se aprind din cauza reacţiei uraniului la razele soarelui, intensificate din cauza stratului de ozon rarefiat, şi arde pădurea în mijlocul căreia era o oaza de bambuşi unde dormea micul Panda. Şi micul Panda plânge pentru că a rămas fără casă.

Vrei să fii răspunzător pentru lacrimile lui Panda ?

Sad Panda

Completează chestionarul. http://video-research.herokuapp.com/

Salvaţi viralul românesc

•Iunie 12, 2013 • Lasă un comentariu

Las link-ul ăsta aici şi revin imediat la el. video-research.herokuapp.com

Asta e o iniţiativă pentru salvarea viralului românesc. Că el nu ştie, săracul, în ce direcţie s-o apuce şi-o ia aşa, haotic, pe arătură. Uite, de exemplu, în videoclipul ăsta plouă cu mici.

Tot în ăsta se face zoom, aşa ostentativ, pe produs. Ca şi cum (semn distinctiv cu ochiul) nu s-a prins nimeni că e o reclamă, rămâne între noi.

Da’ nu e vina lui, săracu’. Dacă nimeni nu-i dă o mână de ajutor, n-are şi el parte de un feedback, el de unde să ştie să crească mare ca Maia sau Delfinii?

Aici interveniţi voi. O donaţie mică (5 minute din timpul vostru) poate salva un viral românesc de la moarte timpurie.

Ce trebuie să faceţi e să completaţi acest chestionar, folosit pentru scopuri academice, şi gata.
video-research.herokuapp.com

5 minute pe ceas. Promit. Şi eu mă ţin de promisiuni

Dilemă epocală: to share or not to share?

•Mai 20, 2012 • Lasă un comentariu

Să vedeţi chestie. Îmi iau şi eu concediu două săptămâni ca să mai dau pe la facultate, să nu ma uite profesorii (Nu vă gândiţi la porcării, nenorociţilor, n-a fost de odihnă). Şi conştiincioasă cum sunt am hotărât să-mi închid toată ziua Facebook-ul, să nu mă tenteze făcătura diavolului, şi să verific aşa, pe seara, o dată, hai de două ori. Şi deschid browserul cu gândul să-mi hrănesc apetitul superficial de social media şi ce văd? Nişte colegi de birou, nu specificăm nici măcar cine că nu merită, au profitat de lipsa mea să detroneze din ierarhia gusturilor pe împărăteasa încununată a dulciurilor, zeiţa blaturilor pufoase şi a cremelor cremoase, vrăjitoarea checurilor şi a figurinelor de marţipan şi furnizoare de pate de fois gras (pentru unii) – matermind-ul (nu e typo, chiar e MATERmind) din spatele Prăjiturilor de la Mama lu’ Anca. Şi-au înlocuit-o cu mama Teei, câştigătoare unei confruntări despre care nici nu ştiam că a avut loc. (Apropo, la multi ani Tea!).

Image

Păi ce fairplay e ăsta, dragi colegi? Facem competiţie şi nu anunţăm şi tabără adversă? Ce fel de sucitor sub centură e ăsta? Unde e imparţialitatea cu care se aleg prăjiturile bune de prăjiturile rele şi cum răsplătiţi voi dragostea şi devotamentul Mamei lu’ Anca, conştinciozitatea cu care v-a trimis prăjituri şi grija cu care a gătit pentru voi interesându-se de fiecare dată: „Ia zi, ce-i trimit lui C.?”.

Să fie clar! Pe mama lu’ Anca n-o detronează nimeni, nici calitativ, nici cantitativ! (Asta e cu direcţie, se ştie ea, nemernica).

Ba chiar, o să adun toată indignarea pe care o deţin şi-o să înaintez o plângere la Bruxelles. Mama lu’ Anca a fost nedreptăţită şi lucrurile nu pot să rămână aşa.

Am adunat şi probele trădării voastre:

Dovada nr 1. (Un Troll Poll)

Image

Dovada nr 2.

Image

Acum, mai rămâne o problemă. Am primit acest tort la pachet cu scopul de a-l împărţi cu colegii de birou. Dar cum colegii de la birou au fost seduşi deja de torturi străine şi nu le mai plac Prăjiturile de la Mama lu’ Anca, trebuie să găsesc pe altcineva cu care să-l împart. Avem doritori?

Prădătorul şi victima. Timpul şi fraierul

•Decembrie 10, 2011 • 4 comentarii

Ce se întâmplă cu timpul? Am cel puţin câteva teorii legate de  modul în care se scurge timpul, de ce o face și ce efect are asta asupra noastră. Și, doar aşa, ca să mă pun de-a curmezişul timpului n-am s-o iau cronologic.

[Citiţi cu asta pe fundal]

O să încep, de exemplu, cu motivul pentru care timpul se scurge: aşa, pentru că poate. Pentru că noi n-avem absolut nici o putere, n-avem ce face decât să recuperăm, să reprogramăm sau să uităm cu totul de Ics activitate. E ca atunci când cu puştiul ăla antipatic dintr-a cincea care n-avea nimic împotriva ta în mod deosebit, dar care îţi arunca hârtii în cap fără vreun motiv valabil în lumea asta.  La fel a fost şi controlorul din tren care ar fi putut omite faptul că ţi-ai sprijinit tălpile perfect decente de marginea oricum murdară a unui scaun, pe care oricum l-ai atins aşa cu regret și cu niţică scârbă, dar care totuşi n-a făcut-o. E ca vânzătoarea care te lasă să aştepţi cu banii în mână, dimineaţa, în timp ce râde cu compatrioata de la sectorul mezeluri și îşi vântură serveţelul (bastista fiind în mod oficial exmatriculată din existenţa ei) către autobuzul tău care goneşte fără tine în el.

Fiind de mult timp prin preajmă (ce glumiţă am făcut), timpul ştie că tu eşti obişnuit cu sarmalele astea de post sleite (să nu zic altceva) pe care le înghiţi zilnic. Și cum eşti obişnuit, cu prima ocazie îţi mai serveşte și el una.

Încerc să-mi imaginez ce se întâmplă cu timpul când scapă din lesă (da, timpul e un câine). Cea mai plauzibilă explicaţie a mea e că joacă barbut pe undeva cu alţii de-o teapă cu el. Pentru că timpii umblă doar în haită. De exemplu timpul de somn e în cârdăşie cu timpul de relaxare și când dispar pun de-un pokeraş pe undeva cu miza „cât îi ia fraierului să-şi dea seama că am dispărut”. Evident, miza creşte cu cât fraierul e mai mare. Sunt convinsă că și timpii de lucru fac propriile lor mârşăvii. Dacă la ceilalţi timpi e mai uşor de dedus pentru că tactica lor e o simplă manevră de uşcheală, ăştilalţi au strategie mai serioasă. Fiind mulţi și aproape identici au, bănuiesc, obiceiul să dispară după care să se acopere reciproc. Ce mi-e 12:00, ce mi-e 14:00. Seamănă și când să te  apuci să-i numeri, odată te trezeşti că au dispărut toţi.

Am lămurit unde și de ce. Dacă am făcut profilul prădătorului, musai să facem și portretul victimei.

Ceva ce am clarificat de la început: nefericitul trebuie să aibă trăsături faciale acceptabil de asemănătoare cu ale unui fraier. Asta e o condiţie importantă. Odată ce am determinat existenţa genului ăstuia de persoană mai sunt câteva elemente care completează profilul. Victimei îi lipseşte ceasul, nu se află în posibilitatea de a folosi orice fel de tehnologie modernă sau primitivă. Victima trebuie să fie cât mai departe de civilizaţie (deci, cu traficul din Bucureşti ne-am atins ţelul).  Într-o zi obişnuită, victima e, ca întotdeauna, în viteză, are ceva de făcut şi un loc unde să ajungă la o oră prestabilită. Ei, cum coincid momentele astea două (uitatul ceasului şi căutatul unei tehnologii care să arate cât de cât ora) nu se ştie, poate doar Murphy să înţeleagă mai bine. Cert e că timpul, imediat ce se simte nesupravegheat, se întoarce la mârşăviile de care ziceam mai sus, iar victima n-are decât să zică „Adio şi n-am cuvinte, deadline!”.

Și, cum în mai fiecare zi  bestia de vânzătoare întârzie cu restul sau tanti de la casa de bilete mai degrabă şi-ar face o clismă decât să se mişte mai repede cu biletul ăla, ocazii propice pentru ca oricare dintre noi să fim luaţi de fraieri de către timp sunt din plin.

Să arunce cu un comentariu ală care n-a primit o patelă în coccis din partea timpului. (Copyright Fac. Medicină Iaşi, Costina).

P.S.: Dacă ar fi să asociez un nume feţei de mai sus, i-aş spune Ernest 🙂

l.E.:  În caz că sunteţi genul care nu pierde timpul, aveţi aici o mână de ajutor.

Dacă aş fi o pereche de ochelari, unde m-aş ascunde?

•Septembrie 25, 2011 • Lasă un comentariu

Aş avea un mesaj de transmis pentru o anumită pereche de ochelari (se ştie ea): întoarce-te acasă, te rog!

Perechea de ochelari a dispărut deja de două zile și autorităţile refuză să-mi ofere orice fel de ajutor. Nu are vârsta legală să fie singură pe stradă și nu ştie bine oraşul!

Povestea noastră a început acum vreo doi ani când îmi strălucea cu oareşcare simpatie din spatele unei vitrine. Am aflat mai târziu că sclipocea pentru tipul cu fular din spatele meu, dar asta a fost, am cumpărat-o și de-atunci am făcut cam totul împreună.

Îmi amintesc dosarul de practică pe care l-am scris împreună până târziu în noapte. Și meniurile cu tiparul minuscul pe care le-am citit tot împreună. Ultima carte pe care terminat-o împreună. Am mers împreună până la mare, am stat împreună în nisip, am rămas împreună acasă, vineri seara, pentru un film. Am trecut examene împreună. Şi-am adormit cu lumina aprinsă, tot împreună.

Și câte am mai fi făcut împreună!

Am avut o relaţie destul de sănătoasă. Aveam grijă să nu fie zgâriată și niciodată nu o lasam în urmă când ieşeam pe undeva. Pentru serile când nu stăteam împreună, îi luasem chiar o lavetă şi-un fel de înlocuitor de toc de ochelari. Și totul a mers bine, în cea mai mare parte a timpului. Deşi ştiu că până la urmă tânjea pentru un toc capitonat cu pluş și încuietoare mai sofisticată. Și ştiu că i-ar fi plăcut să fie ştearsa ceva mai des. Ştiam!

Dar am crezut în răbdarea ei și i-am dat libertate în toate zilele în care dispărea în mod misterios. Pentru că ştiam că mereu urma să se întoarcă la mine. Fidelă, ca întotdeauna. Vineri, am început o carte împreună și lucrurile păreau să meargă bine. Ne-am văzut ultima oară la Victoriei, când  a dispărut între un pachet de şerveţele și portofelul din geantă. 20 de minute mai târziu, dispăruse de tot.

Come back, Baby!

Ştiu că am multe defecte şi că lucrurile nu mergeau chiar grozav, dar chiar aş vrea ca relaţia asta să funcţioneze.  O să mă străduiesc mai mult, o să-ţi cumpăr tocul pe care ţi l-ai dorit, o să-ţi dau mai multă atenţie. Cât ai fost plecată am cumpărat o piele de căprioară şi promit ca lucrurile să se schimbe de-acum.

Semnalmente

La origini avea rame negre și lentile antireflex perfecte. Acum, e mai uşor de recunoscut după braţele care se bălăngănesc niţel de la şuruburile slăbite. Şi-ar mai fi cele câteva zgărieturi care o diferenţiază de restul. Nu căutaţi rame groase, încă de la început a fost subţirică. E posibil să fi fugit cu laveta care probabil e chiar creierul operaţiunii.

Ofer recompensă 1xbere oricui poate să-mi dea informaţii relevante despre locul în care se află. Vreau doar să se întoarcă acasă.

Jurământul de loialitate

•Decembrie 21, 2010 • Lasă un comentariu

O să încep prin a va povesti despre ceva care a marcat existenţa câtorva generaţii consecutive din familia mea. Ceva ce a început ca un viciu nevinovat, s-a răspândit mai târziu ca o dependenţă care a intrat în structura ADN-ului neamului nostru şi cu care vor fi blestemate şi generaţiile viitoare. Şi mi-e teamă că nu suntem singurii infectaţi. Se numeşte „The Young and the Restless” dar e mai bine cunoscută în popor ca „€œTânăr și neliniștit” sau €”telenovela americană care nu se mai termină”.

La venerabila vârstă de peste 2600 de episoade(în România şi peste 9000 în State), €œ”Tânăr şi neliniștit” a fost alături de mine când mă întorceam de la şcoală (prin clasa întâi) şi e în continuare prezent în viaţa mea, acum, când mă întorc de la facultate, undeva între orele 15:00 şi 16:00. Fani mai fideli, corectaţi-mă, va rog, dacă greşesc. Numai deunăzi am prins finalul unui episod în care Ashley omora pe actualul soţ al soţiei lui John Abbot (da, individa era niţel bigotă) şi Jack o acuza pe Phillis că a îndrăznit să-şi pitch-uiasca ideea lui Jill, pe la spatele lui. Nu literalmente; omul o acuza de trădare profesională. Dar nu va condamn că nu rezonați cu plot-ul poveştii. Vă trebuie ani de experienţă (vreo 20 pe puţin) ca să înţelegeţi cam cum funtioneaza acţiunea şi multă perseverență ca să fiţi la curent cu toate schimbările de actori şi cu intrările şi ieşirile de personaje pe şi de pe scenă.

Nu ştiu exact ce succes a avut atunci când s-a lansat în Europa. Dar în România,trebuie să fi avut un efect răsunător şi ireversibil. Virusul „Tânăr şi neliniștit” nu numai că a acţionat precis şi foarte eficient infectând generaţiile contemporane cu apariţia lui, ci şi retrospectiv copleşind şi generaţiile anterioare lansării lui pe piaţă. Cu alte cuvinte, până şi bunica mea proprie şi personală („€œpână și” nefiind tocmai cea mai bună potrivire de cuvinte ci mai degrabă „evident că și”) a căzut pradă acestui nou trend viciat şi în toată simplitatea şi dulceaţa ei a ajuns să devină susţinătoare a unei tabere sau alteia, certându-se cu televizorul de dragul poveştii. Cât despre mama mea proprie şi personală, ea n-a avut nici o şansa să fenteze virusul de la început. Iar acum, chiar dacă ratează un episod sau două din motive administrative(tata îşi cere drepturile pe televizor pentru vreun meci), e suficient de bună cunoscătoare a problematicii încât flow-ul acţiunii să nu fie deloc tulburat pentru ea. Iar mie, cumva înghiontită de preferinţele vizuale ale celorlalte două generaţii, nu mi-a rămas decât să mă resemnez în faţa unei sorți crude şi să jur loialitate pe viaţă unicului şi singurului serial demn de vizionare. Deşi, între noi fie vorba, mai calc ocazional pe alături.

Oficial, am rămas fidelă serialului „Tânăr şi neliniștit”. Pentru că este genul de produs care, aparent, nu are competiţie. E un fel de Coca-Cola a serialelor americane de mână a două şi ½. Adică, da, a fost o tentativă de competiţie la un moment dat. Acum citez din memorie; parcă „Dragoste şi putere”€œ se numea („€œThe Bold and the Beautiful” recunoscută în popor ca „Chelul şi frumoasa”.) Îmi amintesc de triunghiul amoros Ridge Forrester- Brooke Logan- Taylor (ceva) care a devenit patrulater Ridge-Brooke-Taylor-Eric şi care s-a transformat ulterior într-o figură geometrică mult mai elaborată cuprinzând şi pe alţii precum Thorne şi Amber. Dar,  dacă-mi amintesc bine, a fost schimbat pe alt canal mai îndepărtat în aranjamentul nostru de programe TV aşa că mama și, inevitabil, eu am renunţat clar şi definitiv la serialul în cauză. Şi oricum loialitatea noastră era rezervată tot lui Victor Newman (star în „Tânăr şi neliniștit”), un fel de Chuck Norris al telenovelelor americane numai că fără pălărie. Mama avea un respect deosebit, din câte spune ea, pentru „€œcalitatea personajului”. Despre tata ştiu că îl urăşte profund, pe Victor dar mai ales pe mustaţa lui, nu-i pasă de calitatea personajului iar gândul de a-l compara cu „€œmarele Chuck” e pură blasfemie. Să sperăm, atunci, că n-o să citească toate astea.

Închei cu gândul că traiul alături de „Tânăr şi neliniștit” n-a fost aşa de rău. Şi, în ciuda faptului că mă irită niţel că serialul o să aibă o viaţă mai lungă ca a mea, trebuie să recunosc că dacă s-ar fi terminat după primele 57 de episoade cum ar fi trebuit, în existenţa mea ar fi fost câteva sute de zile în care aş fi râs mai puţin.

*Articolul are un sâmbure destul de grăsan de adevăr. Totuşi, unele date şi fapte au fost alterate până la exagerare şi SF pe alocuri, în scopuri pur literare.

Special thanks…

•Septembrie 29, 2010 • Lasă un comentariu

domnului Matache pentru iluminare 😀